15 martie 2011

Gambatte Japan!

 Am evitat sa postez despre ceea ce s-a intamplat aici,in Japonia,vineri -11 martie 2011.
Dar mesajele ce le-am primit, m-au facut sa scriu cateva randuri...Am primit niste mesaje care m-au emotionat pana la lacrimi,mesaje pe Facebook,pe You Tube,aici pe blog...am primit mesaje de la oameni pe care nu ii cunosc si nu ma cunosc,oameni cu care nu am comunicat niciodata pana acum.Am simtit,mai mult ca niciodata,ca nu suntem singuri.
Va multumesc tuturor pentru cuvintele frumoase si mesajele de incurajare!

Spuneam ca nu vroiam sa scriu despre aceasta catastrofa.De ce?In primul rand pentru ca nu imi gasesc cuvintele pentru a descrie ceea ce simt,nu imi gasesc cuvintele sa spun ce am simtit cand am deschis televizorul si am vazut IN DIRECT valul nemilos care a luat viata atator oameni.
De atunci nu am mai deschis televizorul,nu am mai urmarit aceste lucruri pentru ca nu am putut.De aceea am ales sa pun pe blog o poza cu Japonia asa cum o vad eu,asa cum o simt eu.Mi-a fost de ajuns ca sotul meu sa imi dea cat mai putine detalii despre ceea ce se intampla...nu pot urmari ce se intampla acestor oameni minunati,acestor oameni care m-au acceptat printre ei asa cum sunt eu.
   M-au obosit enorm fetele de aici care ma sunau,ma contactau pe messenger si discutau numai despre asta,numai despre un alt cutremur,numai despre un alt tsunami,despre aceea centrala nenorocita...M-am gandit doar la cei care nu mai sunt,la familiile care au ramas in urma si care asteapta ca un miracol sa se intample si familia sa se reintrageasca.
Nu,nu am vazut acei copilasi nevinovati luati de apa,nu am vazut acei parinti care s-au simtit atat de neajutorati in momentele alea...nu am putut sa urmaresc asta .Nu am stat non-stop sa butonez internetul si sa ma minunez ce s-a mai intamplat....nu am putut.

Eu locuiesc in Hamamatsu;cred ca este la aproape 500 km de locul nenorocirii.Noi am avut doar 2 cutremure care ne-au ingrozit,desi au fost mult mai mici ca intensitate decat acolo,in Sendai.
Ma intreba cineva cum trec japonezii de aici,din imprejurimi,peste asta.Ei nu arata mereu ceea ce simt,nu se plang,accepta totul asa cum li se da.Asa este si sotul meu.

Si ca o paranteza;in anul 2000,atunci cand m-am casatorit cu Takeshi,piesa anului era TSUNAMI.O piesa pe care o ador cantata de Southern All Stars.In acesti 11 ani,a auzit-o ne n ori cantata la tv,la radio,la karaoke...Ma intreb...oare acum o mai pot asculta fara sa imi amintesc de 11 martie 2011?


5 comentarii:

Anonim spunea...

Bianca ma bucur ca sunteti bine
Mult,mult, succes in continuare, si mult noroc.

Mihaela spunea...

multa putere va dorim,sa treceti cu bine peste aceasta nenorocire!

isabel albu spunea...

Viata merge inainte indiferent cat de mare e durerea .Pentru copilasii care nu trebuie sa simta durerea voastra ,zambeste-le - asta iti va face si tie viata mai vesela.
In rest , va doresc mult curaj si mult optimism !

Bianca spunea...

Va multumesc pentru incurajari.
Mihaela ,mi-ar place sa discutam mai multe despre autism daca tu ai putin timp.Asta dupa ce se va termina nebunia asta cu centrala.

Isabel,ai dreptate.In fiecare zi ma gandesc ca trebuie sa le ofer o viata frumoasa baieteilor mei,chiar si in momentele astea.

ingerasul Gabriela spunea...

In primul rand ma bucur ca sunteti bine. Multa sanatate!
O melodie superba ...
De cca 1.5 ani sunt tot mai interesata de cultura si traditia Japoneza ... acum dupa acest cutremur am inceput sa ii apreciez si mai mult ... ceea ce noi nu am fi capibili sa reconstruim in cativa ani eu au reconstruit in cateva saptamani ... ca sa nu mai spun ca fiecare din ei a incercat sa isi ajute aproapele nu sa se salveze pe el, dar nici decum sa profite de nenorocirea care le-a schimbat vietile.
Chiar daca e atat de multa suferinta ... uneori greu de privit ... au dat dovata ca sunt in primul rand OAMENI