Liniştea florilor de cireş
de Luiza Sandu
--------------------------------------------------------------------------------
De când m-am întors din Japonia, nu am văzut un jurnal de ştiri cap coadă. Eram curioasă să aflu ce s-a mai întâmplat în ţară în timpul cât am lipsit, dar am constatat că nu s-a schimbat nimic. Aceleaşi ştiri despre inundaţii şi case distruse de ape, aceleaşi imagini cu accidente cumplite. Da, ştiu, ce altceva să vedem la televizor, dacă realitatea care ne înconjoară ne obligă să ţinem ochii deschişi şi să privim aproape nepăsători tot acest spectacol trist?
În Japonia, principalul jurnal de ştiri începe cu imagini ale cireşilor înfloriţi sau cu transmisiuni live din diverse grădini pline de flori. Afli câte feluri de cireşi sunt, care sunt culorile predominante ale florilor sau cât la sută din cireşii din Japonia au înflorit până la acel moment. Unui străin, programul televiziunilor publice japoneze, nu îi spune nimic. Toate emisiunile sunt concursuri, care de care mai ciudate. Nu îţi dai seama când se termină unul şi începe altul.
La prima vedere, ai putea crede că Japonia ori este ţara în care nu se întâmplă nimic, ori televiziunile încearcă să spele creierele cetăţenilor ei. De data aceasta, adevărul NU este undeva la mijloc. Adevărul este că japonezii sunt unici în lume, pentru că încă mai au acea naivitate de copii, pentru că se bucură la vederea unei flori, pentru că oraşele lor sunt atât de curate, încât ai impresia că sunt desenate; sunt unici în sinceritatea cu care îţi zâmbesc, pentru căldura care le vine din suflet când îţi vorbesc, pentru că îţi mulţumesc frumos dacă îi întrebi ceva sau dacă te-ai oprit să cumperi din magazinul lor, pentru că nu claxonează dacă maşina din faţă nu a luat startul ca la Formula 1 la culoarea verde a semaforului. Sunt unici pentru că aşteaptă răbdători şi trei ore la o coadă la EXPO 2005, în frig, să vadă spectacolele pregătite de Toyota, Hitachi, Toshiba sau de către standurile ţărilor prezente la expoziţie şi, mai ales, pentru că se adună cu mic cu mare, pe înserat, sub cireşii înfloriţi, să admire liniştiţi florile roz, să ciocnească un pahar cu vin şi să mănânce cu poftă.
În vizită la unul dintre cele mai cunoscute castele din Japonia, castelul din Okayama, îmi aduc aminte că am avut o reacţie pur românească de suspiciune când un japonez de vreo 50 de ani, ne-a întrebat, văzând că suntem străini, dacă vrem un ghid. Primul lucru la care m-am gândit a fost cât costă. Nu am spus nimic însă şi am acceptat. Omul ne-a povestit despre fiecare colţişor de grădină, ne-a vorbit într-o engleză aproape impecabilă despre istoria castelului şi ne-a invitat apoi să-l vizităm. Nu a costat nimic, evident. Era un serviciu pe care ni l-a făcut din amabilitate. Şi acesta nu este singurul exemplu. Unul dintre paznicii de la alt castel, de data aceasta din Hiroshima, deşi nu ştia mai deloc limba engleză a vrut neapărat să ne prezinte casa pe care o vizitam. Din aceeaşi amabilitate. Şi, tot din aceeaşi amabilitate, un japonez s-a oferit să ne ghideze cu maşina pe străzile întortocheate din Himeji, pentru că rătăcisem drumul spre hotel.
E greu să te obişnuieşti cu toată această amabilitate, e greu să uiţi să fii suspicios, să te întrebi care ar fi scopul ascuns al unui anumit serviciu gratuit. Eu am încercat să nu uit, pentru că ştiam unde mă întorc. Şi primul şoc al întoarcerii nu l-am avut în România, ci la Paris, pe aeroportul internaţional Charles de Gaulle, când m-au izbit indiferenţa politicoasă şi rece a vânzătorului de la care am cumpărat un sandviş şi scaunele mizerabile, pline de firimituri din terminalele de aşteptare.
Poate că japonezii sunt naivi deoarece se mai bucură încă la vederea unei flori, poate că respectă prea mult regulile şi stau la coadă până şi în staţiile de metrou sau de autobuz. Noi am uitat să ne bucurăm de simplul fapt că trăim. A admira o floare nu costă nimic, decât poate câteva minute din viaţa noastră. Aşadar, ce veţi alege? Cum veţi gestiona minutele din viaţa voastră? Le daţi la schimb pentru câteva imagini cu cadavre pe autostrăzi sau pentru a privi o floare...?
© eWeek România, o publicaţie Agora Medi
